Thursday, October 24, 2013

Ca sa razi

Traiesc o aventura continua. Cand l-am pierdut pe Maci mi-am propus sa nu mai pierd pe nimeni din viata mea. Asa am simtit atunci...Uneori, lucrurile nu pot fi asa cum ne propunem indiferent cat de mult ne-am dori asta. M-am confruntat  in ultima vreme cu o traire noua. Viteza de a lua decizii. Undeva in adancul meu exista un fel de ceas nevazut care ticaie continuu precum picatura chinezeasca. Ma face sa simt efemeritatea lucrurilor, sa nu mai stau pe ganduri, sa iau decizii, sa fac lucrurile sub impulsul emotiilor, sa traiesc clipa cu toata prospetimea si spontaneitatea ei. Din cauza vitezei am facut cativa pasi prea grabiti care au durut. Sunt oameni in viata mea asupra carora graba s-a rasfrant cu viteza si cu duritatea unei pietre.I-a durut pe ei si m-a durut si pe mine de parca piatra ar fi fost bumerang.Graba nu e buna...Am aflat ca e bine sa invat sa las lucrurile sa curga in mod firesc. E imposibil sa fii iubit de toata lumea asa cum e imposibil sa iubesti pe toata lumea.Sunt oameni care m-au ranit, iar eu ma chinui sa invat sa-i iert...pe ei si pe mine...
Stau intinsa  pe covorul verde ca iarba si ma  gandesc la furtuna teribila prin care trec de cateva luni. In mintea mea e un adevarat marathon. E viteza cu care s-au cernut gandurile, prietenii, deciziile, clipele care ne apropie de sfarsit. In ultimele luni am fost obligata sa ma adaptez...repede! Totul s-a produs in viteza, prea mare viteza si acum simt nevoia doar sa strig " Opriti pamantul, vreau sa cobooor!" 
Imi trebuie timp... sa ma vindec, sa iert, sa invat ca fiecare suflet e precum o casa. In sufletul meu aproape oricine a fost bine-venit de-alungul timpului. Oamenii intrau poftiti sau nepoftiti,  unii cu bocancii plini de noroi, altii desculti, discreti, in varful picioarelor, fiecare dupa finetea si bunul simt cu care au fost inzestrati. Cu totii erau primiti cu bucurie. De cand ma stiu nu am avut la suflet nici o usa, intrarea a fost libera. Pana acum nu m-am gandit niciodata ca sufletul meu e o casa neterminata. Casa mea nu a avut niciodata o usa, nici un fel de aparare, si de aici  si suferinta. Acum  imi construiesc incet, incet o usa. Imi este necesara pentru ca  sufletul sa nu mai fie calcat de hotii de suflete, de pradatorii care devasteaza fara motiv. Imi trebuie o usa solida, din lemn masiv, cu zavoare din fier. De ce mi-am fost atatia ani propriul calau? De ce am permis sa fiu ranita adesea fara motiv? De ce am acceptat sa aud lucruri urate? De ce nu m-am iubit mai mult? Nu stiu...E clar ca imi trebuie o usa :) Una pe care sa o deschid cu drag si bucurie tuturor oamenilor minunati.Una pe care sa o pot fereca atunci cand e nevoie...Asa voi face...si lacrimile mi se preling fierbinti pe obraz.
-Mami, de ce plangi?
-Nu plang, iubita mea.
-Ba da, mami. 
Manuta fina si delicata a Sarei imi sterge lacrimile de pe obraji.
-Mami, nu plange, uite, ti-am adus o surpriza ca sa te inveseleasca. 
Imi intinde cu ochi luminosi o ciocolatica.
-Stiu eu, mami, cand mi-ai spus tu ca ciocolata te face fericit. Haide, papa, mami ciocolatica asta de la mine!
De dragul ei o manac desi acum chiar nu mi-e pofta ... Sara dispare din camera si revine curand cu o alta ciocolatica ascunsa in pumn.Mi-o intinde cu dragoste.
- Mami, uite inca una!
- Saruca draga, mami nu mai poate inca una.
-Ba da, mami,  uite, ai mancat una si deja nu mai plangi. Daca  o mai mananci si pe asta...asta e ca sa razi!
 Chiar incep sa zabesc...Ma bucur sa vad ca puii mei au suflete asa curate si bune.
 -Sa stii ca ti-am mai lasat una mica langa laptop ca sa o gasesti maine dimineata cand vrei sa scrii. Sa razi mami, da?
 - Multumesc, pisicuta mea, esti minunata!
O imbratisez si ii pup manutele bune si darnice.Copiii astia sunt niste ingeri! Zambesc gandului.
Stau intinsa pe covor si imi reiau sirul ideilor...Urmeaza sa imi constrriuiesc o usa.  Oamenilor care m-au ranit iremediabil trebuie sa le spun deschis si sincer: "Calatoria noastra impreuna s-a incheiat, drumurile se despart aici."Apoi  inchid usa.  Sunt  oameni carora le voi spune " Sunt fericita si va multumesc sa calatoresc alaturi de voi in aventura asta teribila numita viata!" Pentru acestia, usa va fi deschisa mereu. 
Sunt si oameni care nu ma doresc in viata lor si pe care trebuie sa am curajul si intelepciunea sa ii las sa plece, chair daca lipsa lor ma va durea si usa pentru ei va ramane deschisa. 
Am  tare multe de invatat si imi pare grozav de rau ca in graba am suparat fara sa vreau niste oameni... Ma gandesc ca am nevoie de timp ca sa mi se vindece ranile. Ochii parca vor din nou sa se umple de lacrimi. Nu, nu, asa ceva nu e voie...mai am inca o ciocolatica cu dragoste...ca sa rad :)







Friday, October 18, 2013

Sunt vie

Alaltaieri am primit o scrisoare. Ii era adresata lui  Andrei si mi s-a parut atat de stupida. Imi parea exact la fel de straniu ca si felicitarile primite din partea unui necunoscut pentru ziua lui Maci. Mare confuzie, nu sarbatoream ziua lui Andrei ci a fetitelor. Nu i-am raspuns  necunoscutului...Scrisoarea de alaltaieri a fost inca si mai surprinzatoare. Era de la dealerul de telefonie mobila al lui Andrei. Ii transmiteau regretele lor pentru...ceee?...Pentru decesul meu! M-a pufnit rasul. 
Domnilor, sunt mai vie ca niciodata!!! Simt, plang, rad, cant, iubesc, alerg, ma bucur de viata cum pot eu mai bine...sunt VIE! Si in afara de asta nu am de gand sa platesc factura cu penalizari pentru ultimele luni. Nimeni nu a mai folosit telefonul, ba mai mult, am cerut in scris sa fie anulat abonamentul.
Aha, iata  o situatie noua, deci eu am murit si acum traiesc o alta viata:) Se probeaza. Nu e nimic fals. Am inceput sa ma reinventez de la 0.Ciudat este ca sunt perfect constienta de tot binele si frumosul care l-am avut pana acum si de care ma bucur nespus. Sunt constienta de caderea libera prin care tocmai am trecut. La fel de constienta sunt ca exista drumuri, deloc usoare, care imi vor readuce fericirea.Sunt vie si mi-am propus ca restul vietii mele sa fie cea mai buna parte a vietii mele. Nu astept cu mainile in san ci in fiecare zi fac pasi, mai mici sau mai mari. Mi-am dat voie sa visez si sa traiesc chiar daca uneori doare. Perceptia durerii face parte din viata. Am inceput sa fac mai mult ceea ce imi doresc si ceea ce imi place si mai putin ceea ce trebuie. Pana acum nu e rau. Ma bucur si atat. Nu cersesc de la nimeni si primesc cu bratele deschise ceea ce mi se ofera si cred ca imi face bine.
Cu toate astea ma framanta tare un gand...
Ieri s-a intampalt ca trei oameni care imi sunt dragi si-au marturisit "teama de mine". Nu unul, ci trei...intr-o singura zi. O prietena, care credea ca doreste sa ma vada, s-a speriat cand a realizat ca ne vom revedea curand.Una dintre prietene si-a infrant teama si mi-a scris doar pentru ca a pierdut un om drag si simte (asa cum simt si eu) ca ceilalti nu stiu  cum sa se comporte , nu stiu de ce are ea acum nevoie. Asa e, nici ea nu intelegea pana acum cateva zile de ce am eu nevoie. La " The Wall" m-am intalnit intamplator cu cativa vechi prieteni. I-am imbartisat si mi-au spus "iarta-ma, iarta-ma, iarta-ma!" Pentru ce sa va iert, nu sunt suparata, imi e dor si am nevoie de voi. E simplu si  firesc.



Hei, oameni buni, nici eu nu stiu cum sa ma comport, si in realitate nu exista retete sau reguli pentru asemenea situatii. Nu doresc decat putina normalitate. Nu mila, nu compasiune, nu frica de a nu ma rani. Nor-ma-li-ta-te. Si ce mare lucru daca se intampla sa plangem impreuna? Cine a hotarat aberatia asta ca nu e bine sa plangi. Plangi te descarci, te cureti si gata, fruntea suns, o luam de la capat! Impreuna !
Totusi de cateva zile bune eu nu mai plang. Poate ca nu mai am lacrimi sau poate ca am ajuns la un echilibru...nici eu nu stiu precis. Nici eu nu mai suport durerea si am invatat putin cate putin sa plec din punctul dureros.
Voua va e frica, ei bine si mie imi e. Voua va e teama de mine...ciudat sunt doar una. Mie mi-e teama de voi toti ceilalti care stati deoparte :) Eu trag de mine si alerg spre voi toti, imi infrang teama doar ca sa va imbratisez, pentru ca imi lipsiti. Nu mi-e de-ajuns sa va aud sau sa ne scriem, adesea vreau sa va simt. Pentru ca eu sunt inca vie, nu am murit! As spune chiar ca acum m-am nascut, abia acum stiu sa ma bucur cu adevart de lucrurile marunte...de un nasture colorat, de un suras de copil, de o libelula albastra, de un petic de cer, de o frunza in vant... 
Nu sunt nebuna, nu sunt depresiva, nu sufar de nimic contagios. Sunt un om care simte viata cu tot ritmul ei alert. Sunt acelasi om care va invata sa credeti in vise si sa luptati pentru ele. Sunt acelasi om cu care adesea ati ras. E devarat ca am plans impreuna cu cativa dintre voi dar toti plangem in situatii limita. 
Cei care ati avut curajul sa ma intalniti asta vara  v-ati depasit teama si va multumesc. Mi-ati spus uimiti ca sunt tot luminoasa, si da, asa ma simt si eu.  
Atunci, voi ceilalti de care mi-e dor...haideti sa ne infrangem teama si sa ne bucuram unii de altii. Impreuna vom fi mai puternici! :) Saptamana viitoare vin cateva zile acasa si am de gand sa va imbratisez pe toti cei care doriti sa ma imbratisati :) Pentru mine vacanta asta oricum va fi un foc de artificii, sunt sigura! Mi-ar placea sa ne bucuram de timpul asta scurt impreuna.
Ce spuneti, suntem curajosi? Eu  sunt inca vie...voi?

Saturday, October 12, 2013

Cine sa ma-mpiedice...

      M-am trezit agitata cand afara inca era noapte. In mintea mea auzeam aproape aievea un cantec, o chitara... Creierul meu lupta sa imi aduca din adancul memoriei amintiri pozitive si sa creeze experiente noi, vise, sperante. Candva, cand eram  inca o fetita, ma placea un baiat. Tare frumos isi exterioriza emotia...Imi arata ca sunt importanta pentru ca imi canta la chitara. Era frumos, sensibil si talentat.Compunea melodii, una chiar a compus-o pentru mine. Cantam uneori impreuna. Eram copii...atat de lipsiti de teama si de griji. Sunt (cred) vreo 23 de ani de-atunci :)
Azi- noapte m-am trezit fredonand una din melodii. Desi am facut eforturi sa-mi amintesc mai mult, nu am reusit  sa fredonez decat exact versurile care descriu cel mai bine trairea mea de acum. Ciudat, asa-i? E uimitor jocul timpului...

"Singur desenam castele de nisip 
Pe o plaja imaginara 
Cerul era senin, vantul linsitit 
Si-un val intins pe tarm mort de plictiseala.
Frumos, dar...totul era desenat in fum,
Iluzii optice, 
Din viata mea a mai ramas doar scrum, 
Cine sa ma-mpiedice 
SA VISEEEEEZ?"

Visez...imi doresc sa iubesc si sa fiu iubita...Deocamdata visul e felul meu de a supravietui. "Cine sa ma-mpiedice sa visez?" Am adormit zambind  si m-am trezit zambind.De mult nu am mai avut parte de asa ceva:)
Azi avem o mare petrecere acasa. Frumoasele mele isi sarbatoresc implinirea a zece anisori de viata:) Sper ca azi se va naste inca o amintire pozitiva in viata noastra...



Still from the movie Le Balon Rouge


Thursday, October 10, 2013

Pomul vietii

Zilele trecute am fost sa ingrijesc un pom..." Pomul vietii ", unica sculptura monumentala a lui  Maci.Autoritatile de aici au hotarat ca mai doresc sa inchirieze pentru inca un an sculptura pentru piata primariei.Mi-am luat materialele si am plecat singura si ingandurata...aveam de lucru.Au trecut patru luni de cand Maci meu a plecat iar eu ma duc sa-i  ingrijesc "Pomul vietii"... Cu rabdare si drag m-am apucat sa curat metalul de la baza care incepuse sa rugineasca...Am constatat cu uimire ca pasarile pomului nu mai canta...Senzorul de miscare ce declansa cantecul pasarilor s-a defectat...Am aflat ca nu mai functioneaza de aproximativ patru luni si nici nu mai poate fi remediat. In urma ploilor abundente s-a infiltrat multa apa la baza inca mecanismul a fost avariat complet... O, Doamne, am gandit ,pomul va fi mort fara cantecul pasarilor...Ce ciudatenie, pasarile au incetat sa mai cante atunci cand a plecat Maci...si glasul lor a fost luat tot de apa...
Nu mai pot, nu mai vreau sa mai sufar, nu mai vreau durere...mi-am spus, si mi-am pus castile cu muzica la urechi. Nu mai concep viata fara muzica, fara vibratia asta minunata a lumii, a vietii.De atunci ascult in fiecare zi muzica...cat mai mult posibil. Am oblojit  cu blandete ranile pe care apa le-a adus pomului vietii. Acum e din nou curat si frumos...dar pasarile...pasarile lui si-au uitat minunatul tril. Cantecul lor a plecat pentru totdeauna o data cu creatorul lor...Din fericire macar pomul vietii lui a ramas pentru inca un an neclintit...dar cine stie ce surprize ne mai aduce viata...
Acum trei ani , in luna iunie, ni se indeplinea un vis frumos: Andrei inradacina Pomul vietii.
Povestea noastra o gasiti aici: 

Locul potrivit sau introducere care vis
Despre pomul vietii 
Asa s-a nascut pomul vietii

Nu suport ideea ca intr-o zi pomul o sa dispara, asa ca fac efoturi sa gasesc solutii ca el sa dainuiasca cat mai multi ani...Aveti cumva idei stralucite?
Va imbratisez cu drag si pe curand, Daiana



Desi e toamna , in ziarul local a aparut din nou un articol:"Primavara  vesnica" ...


Saturday, October 5, 2013

Cutremur

Am avut din nou o noapte grea, din nou m-am intors in lumea reala, rece, grea si trista a singuratatii. Acum cateva ore m-am tezit cu inima batandu-mi  ca nebuna sa iasa din piept si nu altceva. Nu stiu daca m-a trezit cutremurul real, de acasa, ca numai la oamenii mei dragi mi-a fost gandul si sufletul. Se poate sa ma fi trezit si cutremurul emotional prin care trec, nu stiu...
Randurile din noaptea asta vor fi din nou despre iubire. Candva ma framanta intrebarea de ce m-am nascut, sau mai bine zis de ce am supravietuit in modul miraculos in care s-a intamplat, pentru ca stiti deja cu totii ca eu am supravietuit doar datorita iubirii mamei.(Daca nu stiti si vreti sa aflati povestea puteti citi AICI)
In noaptea asta cand m-am tezit cu inima in gat am avut pentru prima data un raspuns.M-am nascut ca sa iubesc si sa fiu iubita. Nu e nimic mai simplu si mai logic de-atat. Iubirea e cel mai miraculos remediu, iubirea vindeca tot. Nu degeaba am ajuns la concluzia ca iubesc iubirea:) Lipsa iubirii ne provoaca rani adanci iar prezenta ei...Doamne ce dar Dumnezeiesc! Nu stiu sa evaluez cu ce IQ am fost inzestrata dar stiu sigur ca inteligenta emotionala am primit cu carul si ma simt norocoasa. De cate ori sufar sau sunt fericita stiu ca am fost inzestrata cu un dar special, acela de a simti puternic emotiile.
Saptamana trecuta, am invatat cumva sa zbor din nou si sa stiti ca am reusit chiar si cu aripa franta. Am invatat sa visez si in alt fel de cat o faceam pana acum, am invatat sa-mi provoc "socuri emotionale pozitive" din nevoia de vindecare, din nevoia de iubire.Pentru cei care vor sa afle despre ce e vorba ii indrum sa citeasca Augusto Cury.
Lucrurile mi-au cam scapat de sub control, dar nu cred ca-i nimic grav, nu am facut rau nimanui decat mie si am aflat cu uimire ca sunt situatii cand visarea in exces poate dauna grav sanatatii:) Esentialul e ca am avut o saptamana frumoasa in care am invatat multe si care chiar daca s-a incheiat altfel decat in visul meu m-a facut sa ma simt mai vie ca niciodata. 



Acum am un raspuns pentru "omul cu cangurii" care ma intreba de ce mi-e teama sa iubesc. Nu ma cunosti...Ceea ce citesti pe blog nu sunt eu, e doar o particica infima din mine. Ti-am spus de la inceput ca nu  mi-e teama. Am pierdut tot sau aproape tot si  acum sunt intr-o pozitie avantajoasa pentru ca nu mai am nimic de pierdut. Din momentul  in care am acceptat si am depasit ideea mortii am inceput sa castig  mult si bun si frumos...multa lumina. Din nou am cautat si am gasit raspunsul in mine. Iti spun, nu mi-e teama de iubire, o traiesc din plin in fiecare secunda, si habar nu ai tu cat de sincer si  cald  si intens o traiesc. Daca incerc sa o reduc doar la ideea unui partener, realizez ca acolo e durerea. Jumatate din timp imi traiesc iubirea cu cel mai iubit dintre pamanteni desi stiu foarte bine ca nu mai e fizic langa mine si oricat m-as zbate e totul zadarnic.Cealalta jumatate din timp mi-o petrec cu un personaj imaginar, un personaj pe care nici macar nu il cunosc in realitate...din pacate. Nu-i rau oricum de vreme ce am emotii pozitive.  Stiu ca nu-i grozav ce mi se imtampla la capitolul partener la fel de bine cum stiu ca voi capata candva si acolo un echilibru.Toti avem nevoie de iubire. Norocul meu e ca pe lume exista multe feluri de dragoste si ca in viata mea sunt multe fiinte minunate pe care le iubesc.
Se spune ca in dragoste si in razboi e voie sa lupti cu orice arme. Eu nu cred in afirmatia asta. Iubirea nu e camp de lupa , nu e ceva ce sa subjugi, nu o cuceresti cu forta sau cu arme, nu e razboi, ci opusul lui. Iubirea nu ar trebui sa raneasca si nici sa faca victime cum totusi se intampla. Eu cred ca in iubire trebuie sa pornesti dezarmat si ca trebuie sa incerci sa nu sufere nimeni, nici macar tu insuti. Iubirea tebuie sa fie libera de orice ingradire. Sa vina la tine de bunavoie asa ca atunci cand iti vine sa canti de bucurie. Cu Maci meu asa
s-a intamplat. E clar ca nu exista retete. Cand iubesti e greu sa nu ai asteptari iar cand nu le ai, esti cu adevarat liber si fericit. Mi-e greu sa teoretizez aici in cateva randuri ceva ce pana acum nimeni nu a reusit sa descrie complet. Stie cineva concret ce e iubirea? Eu una nu...Stiu doar ca ea se manifesta in noi in multe si minunate feluri. Simt ca nu are limite si ca uneori da pe-afara din preaplin. Ca ne uimeste mai tare atunci cand ne asteptam cel mai putin :)  
Sa fie clar: nu mi-e teama decat de lipsa iubirii...Sunt plina de iubire insa e drept ca am mare nevoie sa si primesc.  
E clar ca la felul in care imi traiesc acum emotiile mi se potriveste pe buna dreptate intrebarea celor de la Taxi:"Unde cauti tu iubirea?"
Pana una alta acum,  dupa cutremurul fizic de acasa sunt cu gandul si sufletul langa voi  cei dragi de departe si va spun ca mi-e dor de voi si ca va iubesc. Buna dimineata si mai ales...Sa fiti iubiti, nu cutremurati :)

Thursday, October 3, 2013

Cioburi de viata

Imaginea mea despre  Maci meu este, evident, subiectiva. Pentru micutele mele imi doresc sa il perceapa cat mai complet si mai real cu putinta  asa ca  o sa incerc sa il recompun din cat mai multe cioburi. Am hotarat ca este bine sa astern aici ganduri si amintiri de la voi, prietenii nostri de suflet. Postarea "Camasa"  am asternut-o in urma unui mail  deosebit de sensibil de la prietena noastra Mica.
Nu mai lungesc vorba degeaba...Azi va las impreuna cu randurile ei imediat dupa accident:

"Salut, Daiana!Nu mai  stiu cand m-am rugat ultima oara. Acum o fac din tot sufletul meu pentru voi!Andrei este un om puternic si foarte motivat sa lupte pentru viata lui.Daca in nimic nu mai crezi acum, sa crezi in el! Stiu sigur ca nu se lasa el asa usor doborat!Si mai stiu ca nu degeaba te-a ales pe tine dintre toate fetele: ii semeni foarte mult. Impreuna sunteti de neclintit! Sigur  vei avea putere si pentru el zilele astea. Va imbratisez cu mult drag si imi pare rau ca nu pot fi fizic langa voi. M."

Cateva zile mai tarziu:

"Andrei a fost atat de puternic si atat de hotarat sa traiasca! Sunt sigura ca te-a auzit si a fost tot timpul cu tine.
In noptile despre care povestesti cred ca nu a dormit nimeni.Veghe. Rugaciuni si lumanari.Nu stiam exact ce se intampla. Aflam vesti sarace si ingrijoratoare, peste toate staruia refuzul gandului ca asa ceva e posibil. 
Am aflat dimineata, i-am dat telefon Emei, ea era mai informata, ma temeam sa o intreb.
Si pe urma plansul ala care m-a luat in plina strada si de cate ori ma gandesc de atunci. Si tristetea adanca a sotului meu pe care nici nu cred ca il cunosti si care il vazuse doar de cateva ori si care a fost atat de impresionat de el.Vroiam sa vin , parca nu imi venea sa cred.Am hotarat sa raman si sa o rog pe Alina sa mearga si pentru mine.E adevarat iubirea are o natura aparte, ea nu moare. Are substanta acorporala.
Tie iti va fi fiind mult mai usor si in acelasi timp mult mai greu decat celorlati sa suporti moartea lui Andrei pentru ca ai iubirea lui.
Pentru mine Andrei ramane  ca imaginile de o frumusete autentica si luminoasa si povestile tale. In ziua in care l-am cunoscut pe Andrei te-am cunoscut si pe tine. Il vazusem prima data la atelier. Ma mutasem  de curand in atelier. Andrei era foarte frumos. Cum il descrii tu. Mai apoi urma sa aflu ce prieten total era el pentru fratele meu  si a deveniti mult timp eroul principal al povestilor acestuia.Atelierul era plin de rasete. Andrei, aveam sa aflu, te astepta.Mi-am zis (usor dezamagita): "Are prietena, deci" Si eram foarte, foarte curioasa sa vad  cum este fata pe care o iubeste baiatul asta minunat.Era  vara, cam pe la pranz, ploua torential. Atunci ai aparut! Aveai o rochita alba cu dantelute si...un coif de carton pe cap care iti acoperea tot capul si parul tau cel frumos, negru si ondulat, si facusei doua gauri in carton in dreptul ochilor.Sa poti si tu ceva sa vezi ceva:)In atelier a intrat, deci, un arlechin cu rochita! Si zambetul lui Andrei, si sentimentul, de cum v-am vazut, ca sunteti o entitate inseparabila! Si ai inceput sa sporovaiesti cu gurita aia a ta ca o capsunica si sa imi povestesti, uimita, parca, de intamplare, cum va cunoscuserati. Cum ai rupt-o emotionata la fuga printr-o baltoaca pe un trotuar ingust si te-ai intors repede si ai nimerit exact in bratele lui si cum a ras el...va intorceati de la o petrecere, cred. Si cum i-ai spalat tu camasa si i-ai calcat-o si cum ai citit poezia aia  a lui Nichita si ti-ai dat seama cu ciuda ca se va prinde  ca esti foarte indragostita de el!!!Imi povesteai pe nerasuflate, desi abia ne cunoscuseram...si aveam sa aflu mai tarziu din povestile prietenilor de la camera 19 ca asa era si el, un suflet larg si...vezi tu, tocmai de-aia te iubea atat de mult! Ca si cum doua picaturi de lumina s-ar fi gasit intr-o mare de intuneric. M."

Iti multumesc pentru poveste Mica mea cu suflet mare. Stii tu cum si cand sa ma bucuri! 
Pe vremea aceea, pe care o descrii atat de sensibil, sufletul meu canta mereu asa:



Si astazi sufletul meu canta insa in alt fel...Astazi simt ca triesc doua vieti total diferite.Una este viata mea trecuta, frumoasa si buna si minunata, e lutul fermecat  ce  m-a modelat pe mine, femeia de azi. Cealalta este viata mea cea noua, un amestec de oameni si senzatii noi, de tristeti si bucurii, proaspat si nesteptat. Invat sa traiesc din nou... si mi-am propus sa traiesc la fel de curat si frumos ca si pana acum...







In incheiere, fara legatura cu povestea de mai sus ci doar pentru amuzament, am atasat o poza cu Andrei si Sara. Aveau  aproximativ aceeasi varsta  doar ca intre momentele in care au fost facute aceste poze sunt doar vreo...29 de ani distanta :) Tati si fetita lui favorita!