Despre semne si indoiala

Imi pare rau ca m-am indoit...M-am indoit si nu mi-a fost bine...
Bucuria gandului ca Maci mi-a trimis cartea aceea minunata s-a topit incet, incet si indoielile au inceput sa ma roada.Daca gandul ca am primit cartea de la Andrei ca sa suport mai usor schimbarea e doar o iluzie? Daca a fost doar o simpla coincidenta?
Am plans si m-am necajit ca mi-am pierdut increderea, mi-a fost necaz ca gandesc prea mult si despic firul in patru pana dispare magia...Ce folos...Iar a inceput greul...si iar cersesc disperata semne... Si in mod incredibil semnele apar mereu si mereu...
Ieri  Andreea, cea mai buna prietena a noastra, a primit de la cineva o carte extrem de asemanatoare cu cartea mea:)  "Sms pentru tine"- O poveste similara cu cea care am primit-o eu .

Mai bine priviti copertile si uimiti-va singuri...
Credeti ca mai pun la indoiala ca "Ps. te iubesc" este cartea mea de la Maci? Ma abtin de la comentarii suplimentare:)

Prima zi

Am avut o copilarie zbuciumata.  Am invatat de timpuriu  lectii de adaptare si supravietuire pe care nu cred ca ar trebui sa le invete vre-un copil...Am luptat pentru viata inca de cand eram in pantecele mamei. M-am nascut prematur cu o malformatie complexa a inimii. La acea vreme medicii nu imi dadeau nici o sansa de supravietuire asa ca i-au propus mamei sa ma abandoneze in spital...Desi urma sa mor, desi eram mica si plapanda, neagra si urata ca un pui de cioara cum povestea cu drag mama mea, iubirea mamei a fost atat de puternica incat am supravietuit. Iubirea si grija mamei au fost cel mai miraculos remediu. Dar nu despre prima zi a vietii mele pe pamant vreau sa va vorbesc acum insa ma pierd in curgerea fluida a gandurilor.. Nu numai ca am supravietuit un timp  ci am trait atat de mult incat am ajuns sa imi insotesc mama pe ultimul ei drum. Eram o fetita de numai 12 ani cand am ramas orfana de iubirea imensa a mamei. Au urmat ani grei si goi in care m-am intrebat de ce oare nu am murit la nastere, de ce trebuie sa traiesc atata durere, care rolul meu pe aceasta lumea, de ce eu?Au fost ani de cautari, de intrebari fara raspuns, ani intregi in care am trait cu speranta ca intr-o buna zi voi primi si voi darui din nou iubire.
Aveam 20 de ani, eram plina de vise si de sperante. Eram studenta in anul intai  la Faculatea Hyperion, la regie de film, teatru si televiziune. Intrasem prima pe lista dar nu aveam nici o satisfactie pentru ca  purtam in mine rana proaspata a esecului ca nu intrasem la facultatea de Arte Plastice la stat, la sectia de pictura. Lucram la televiziune (Canal 38) ca scenograf si eram fericita ca am bani sa imi platesc facultatea. Pasiunea pentru pictura ma ardea ca un foc mocnit si dorul de fostii colegi de la liceul de arte ma facea sa ii vizitez adesea la facultatea de arte plastice.
Era o zi insorita de toamna tarzie. Eram foarte obosita dar fericita ca desi eram doar scenografa reusisem sa pregatesc ca realizator cateva filmulete documentare pentru sarbatorile de iarna in cadrul televiziunii. Ziua mergeam la facultate si la servici (emisiuni+filmari) iar noaptea ramaneam la televiziune pana tarziu sa montez materialele filmate peste zi. Eram epuizata de programul intens. Adesea la cursuri adormeam cu capul pe banca. Intr-un fel eram bucuroasa de noul drum ales si de faptul ca reuseam sa-mi depasesc cumva limitele.Ma simteam adesea o mica vedeta cu toate ca nimeni nu stia cat plangeam pe acuns si cat speram ca intr-o zi sa devin doar studenta la pictura.
Prima zi a fost  de fapt aceea  zi superba de toamna  cand am simtit nevoia sa dau o fuga pe la fostii mei colegi. Mi-era dor sa simt mirosul de ulei de in si de culori. Am intrat vesela si dezinvolta in atelierul unde stiam ca o gasesc pe Ema, prietena mea. Atelierul era invaluit in lumina calda a dupa-amiezei iar ordinea dezordonata a sevaletelor si culorilor mi se parea supeba. Colegii erau deja plecati la alte cursuri iar in atelier erau doar Ema si...Undeva, la un sevalet mai retras era chiar soarele. Zvelt, inalt, cu atitudinea usor aroganta si gandurile foarte departe. Incaltat cu niste ciocate din piele scurte, cu jeansi negri, cu pulovar visiniu si cu capul  si spatele inundat de bucle imense, aurii-nisipii. Avea ochii verzi ca marea si mirosea a vacanta. Parea sa nici nu imi fi observat intrarea si asta ma  incomoda. Ciudat...eu il stiam, iar el nici nu imi dadea atentie...Ce ciudatenie o mai fi si asta? Cine o fi si tipul asta  care ma face sa ma simt asa ciudat? Dintr-o data ma simteam mica si fastacita, mi se parea ca sunt imbracata fistichiu si pueril....si chiar eram:)Aveam niste colanti negri de catifea si un pulover cu o aplicatie de vreo 70 de centimetri din satin cu unul din piticii din Alba ca zapada... Sunt sigura ca atunci nu puteam sa atrag atentia la modul feminin, ci mai degraba la cel comic pentru ca in afara de imbracamintea copilareasca aveam si nasul rosu si umflat:)Aveam Zona Zoster datorita stressului si oboselii cu care ma confruntam zi de zi. De la nas mi s-a tras mai tarziu  printre multe alte nume de alint si cel de "Rudolf" -Cerbul lui Mos Craciun:)
Am fost galagioasa si vorbareata cat am stat in atelier in speranta ca ii pot atrage atentia. De acolo am plecat sfioasa si tacuta exterior dar in interior am fost cea mai exaltata si mai galagioasa fiinta din univers.
Imi amintesc ca am intrebat-o pe Ema cine e tipul asta ingamfat iar ea, probabil simtindu-mi interesul, mi-a raspuns razand. "Fii linistita, Andrei e singur, ii dau multe fete tarcoale dar..." Ema ma mintea, nu stiu de ce a simtit nevoia atunci sa imi dea speranta si incredere in mine dar asta nu mai  are nici o importanta... Adevarul era ca Andrei avea in acel moment iubita si multe aventuri.Noroc ca am avut incredere in spusele Emei pentru ca altfel nu stiu cum altfel ar fi putut incepe altfel povestea nostra...
Inima mi se zbatea nebuneste dar locul ei nu mai era in piept ci in gat pentru ca  incepuse sa zboare ca o pasare care dorea sa evadeze din colivie. Nu mai auzeam nimic, nimic  din ce imi spunea Ema, nu mai auzeam si nu mai vedeam nimic din ce se intampla in jur. Gandul si sufletul si toata fiinta mea ramasesera acolo in atelier langa vacanta mea cu bucle blonde.In afara de asta creierul meu incepuse sa perceapa ceva nou, necunoscut, armonios si binefacator, un fel de leagtura stranie care nu o mai cunoscusem pana atunci dar pe care am simtit-o de atunci toata viata nostra impreuna si despre care va voi mai povesti. De atunci urmatoarele zile le-am trait intr-o bucurie inexplicabila, in speranta, totul imi parea bun si frumos, si asteptam, asteptam ca un copil care stie ca urmeaza tortul de ziua lui, asteptam nerabdatoare pentru ca simteam ca in curand am sa il reiltalnesc:)Cam asa de intensa a fost prima zi...Ca o lumina orbitoare, ca o fericire fara margini care ai senzatia ca te poate ucide prin plenitudinea ei...
Minunat este ca trairea asta, bucuria asta imensa de a-l iubi pe Andrei am purtat-o cu mine peste ani, cei mai frumosi ani ai vietii mele.Cea mai puternica, mai vie si mai reala traire este faptul ca port si acum in mine acesta vibratie divina numita iubire.Doamne, Maci cat de mult te iubesc si cat curaj imi dai tu, dragul meu, sa merg mai departe...
P.s. Ieri 28 iulie, am primit cel mai frumos P.s. din viata mea. Am scris  pe FB cateva cuvinte despre bucuria asta...

"Andreiul meu mi-a trimis in dimineata asta ceva frumos:) Zilele trecute ii povesteam la cimitir ca imi doresc o carte in limba germana pe care sa o citesc in vacanta din Romania. Ii spuneam ca imi doresc o carte usor de parcurs care sa ma linisteasca si pe care sa o inteleg...Apoi nu am cautat nimic ci doar am asteptat. Dimineata, in timp ce intindeamn rufele la uscat pe suportul din fata casei vine o vecina si imi spune: "Daiana, am ceva minunat pentru tine !" si mi-a daruit aceasta carte " P.S. te iubesc" de Cecelia Ahern. Am sarit in sus de bucurie ca un copil. Cum as putea sa cred ca e doar o coincidenta...Ce spuneti ce carte minunata mi-a trimis Maci al meu?"

Pragul

Noaptea trecuta a fost un mare prag pentru Maci si pentru noi...Noaptea trecuta  s-au implinit 40 de zile...

Nu am mai scris nimic pana acum. Pur si simplu nu am putut si am avut nevoie sa fiu departe de lume.Sunt momente cand ceea ce simt este atat de intens incat cuvintele imi par lipsite de sens...Alte ori cuvintele se revarsa atat de firesc incat nu vad de ce m-as opune...
Dupa primele postari am simtit ca sunt la o rascruce. Am fost atat de uimita de numarul celor care citesc incat m-am speriat teribil si m-am oprit sa simt ce sa fac mai departe. Probabil ca voi scrie despre iubirea mea si nu am sa ma las intimidata de eventuale comentarii sau judecati eronate, de  faptul ca nu sunt profesionista in ale scrisului, etc. Am sa scriu asa ca si pana acum, deschis si sincer  si daca o fi sa fie bine, atunci asa va fi. Pentru mine scrisul inseamna terapie, acceptare, puterea de a merge mai departe, autoprotectie. Asadar am sa scriu...
Constinetizez ca nu stiti cum sa imi vorbiti  sau cum sa va comportati, cum sa ma abordati. Ei bine, aflati ca in aceesi situatie incomoda si complet noua suntem si noi (fetitele si cu mine) Nici eu nu stiu ce sa va spun dar nu va fie teama. Sunt tot eu, Daiana, doar ca mai trista si mai fara directie ca de obicei. In rest sunt aceeasi visatoare si indragostita.Imi face bine sa va comportati firesc, normal. Cand ma sunati, cel mai greu de suportat sunt intrebarile, dorinta de a afla detalii despre ceea ce s-a intamplat. Am sa va rog sa aveti rabdare, am sa va lamuresc curiozitatile in scris aici - incet, incet. Am sa va rog ca in schimbul marturiilor mele sa incercati sa va comportati normal cu mine.Va rog nu imi mai cereti detalii despre cum s-a intamplat ca nu pot vorbi dar am sa scriu...



Revin la Maci meu iubit. Am fost amandoi botezati ortodox  si la noi se povesteste ca timp de 40 de zile sufletul calatoreste prin locurile dragi si pe la oamenii iubiti. In acest interval binele si raul lupta  sa isi adjudece sufletul celui plecat dintre muritori. In cea de-a 40 zi Dumnezeu, in functie de partea in care  se inclina balanta, decide temporar locul sufletului pana la judecata finala.Un prag...
Nu stiti in ce cautari am fost in acest interval pentru ca trebuie sa recunosc ca  nu am o credinta puternica si asta m-a facut sa cad si sa ma ridic, sa cred si sa neg de nenumarate ori.O lupta dureroasa care pana la urma a fost din nou castigata de iubire. Cel putin asa simt. Simt ca Maci e lumina si iubire ca e in tot ceea ce ma inconjoara bun si frumos. 
O cunostinta mi-a povestit ca Andrei a venit la ea invaluit de lumina si insotit de un inger.  Un prieten spune ca l-a vazut aievea si ca Andrei este bine si fericit unde e, doar ca ii e dor de noi.O multime de prieteni l-au visat si mi-au impartasit lucruri similare:Andrei e bine, ii e dor de noi , ne iubeste:)Un calugar mi-a spus sa nu imi fac griji ca Andrei este isotit de un inger si ca ii este bine acolo unde e. Cumva e aceeasi marturisire doar ca in forme diferite.Trebuie sa recunosc ca m-am hranit din aceste povestioare desi am pus adesea la indoiala veridicitatea lor.
In ultimele saptamani l-am rugat mereu pe Maci sa imi vina in vis, sa ma linisteasca, sa imi dea putere, sa imi dea semne asa incat sa nu ma sperii. Cat timp traia Andrei, il visam extrem de des si chiar ma tachina adesea ca il visam numai pe el si nu aveam alte fantezii:) Dupa  ce a murit,  am fost teribil de frustrata pentru ca nu l-am visat decat de trei ori si doar o singura data sufletul mi s-a umplut de bucurie. Acum la ultimul vis, la pragul celor 40 de zile. Cred ca deja v-am povestit ca de cand a plecat , in fiecare zi imi vine in minte asa un fel de dialog  straniu cu Andrei: "Maci, ma simti? si tot in mintea mea aud raspunsul lui "Te simt..." iar  gandurile imi zboara mai departe dar zi de zi acelasi trei intrebari si raspunsuri mi se invart in cap..." Maci, ma auzi?", "Te aud..." , "Ma iubesti?", "Te iubesc..." si iata ca si ultimul meu vis mi-a raspuns din nou la intrebari:)
L-am visat pe Maci meu cu camasa lui albastra de in, frumos si jovial ca intodeauna, statea la o masa si manca. Desi constiinta mea stia ca visez si ca Maci nu mai e cu noi,  m-am dus si l-am mangaiat si l-am imbratisat. M-am bucurat si m-am uimit fantastic ca pot sa il simt fizic asa ca i-am spus: 
"Maci eu chiar te simt!" iar el a zambit si mi-a raspuns : "Pai normal, da tu ce credeai?"
Vorbea putin mai greu asa ca eu i-am spus: "Maci, ai plecat, acum ai venit numai in vis, uite, ca dovada nici nu poti vorbi normal!"Atunci el a inceput sa rada si sa vorbeasca normal (iar m-a pacalit:)"Ei si?... ce daca am plecat?!" mi-a raspuns zambitor: Eram muta de uimire si de bucurie ca nimic nu s-a schimbat si mi-era teribil de teama sa nu ma trezeasca cineva din somn pentru ca vroiam sa raman cat mai mult cu el. Asa ca: "Maci,  spune-mi repede cum e dincolo?"  
La fel de relxat mi-a raspuns: " E bine, e frumos, e perfect!" 
"Perfect?" am intrebat uimita si asteptand sa imi detalieze mai mult. Dar Maci a schimbat brusc subiectul.
"Mi-e tare frig la picioare si apa aia era atat de rece..." 
Gandesc pentru mine ca nici nu-i de mirare ce imi spune de vreme ce a facut hipotermie. Ma uit si il vad descult.
(Fac o mica paranteza ca sa va spun ca din considerente ecologice  la inmormantare nu am avut voie sa il incalt ) 
In vis imi vin in minte conversii lui cei rosii  si ii spun "Stai linistit; ca rezolv eu curand"!  iar in gandul meu realizez ca trebuie sa daruiesc cat mai curand conversii rosii cuiva... Il mangai si il simt, e plin de viata si nu imi vine sa cred...Imi spune zambind, "Mi-e dor de voi, de tine si de fetite!" Iar eu nu imi mai incap in piele de emotie si de bucurie.Ma uit la ceas, nu stiu unde eram asa grabita, si vad ca e ora 17, 30.Vad niste prieteni buni intr-o masina si realizez incotro merg acestia si ii spun "Maci, intarziem la botezul bebelusului Alinei, trebuie sa ajungem repede "!
(Alina este prietena si fina noastra si in realitate a ramas insarcinata cand Andrei a murit) 
Andrei imi spune"Pai nu avem cum sa ajungem in acelasi timp si acolo si aici!"; "Aici, unde?" ma intreb si ma trezesc brusc, singura in patul nostru... Realitatea ma doare asa ca strang ochii puternic in speranta ca pot prelungi visul , ca pot pastra senzatia de bine langa Maci meu...Zadarnic...nu mai pot continua visul acesta dar pot continua sa sper. Undeva, candva vom fi din nou impreuna! Asta stiu sigur! 
Te iubesc Maci si  iti multumesc ca ai venit in visul meu  acum cand ai trecut pragul spre lumina...Drum bun iubitul meu, desi doare sa recunosc, stiu ca iti este bine...

Maci, mi-e dor de tine

Au trecut 30 de zile...lungi si triste si grele. Stiu ca trebuie sa invatam sa radem din nou si jur ca o vom face cumva...chiar daca inca nu stiu cum anume.O sa-mi ascult, ca de obicei,  inima...Ea nu m-a inselat niciodata.
Astazi imi propusesem sa scriu despre prima zi, prima intalnire cu Maci. Ma simt atat de obosita incat o sa mai aman putin aceasta poveste. Merita scrisa cat mai pur , cu sufletul plin de bucurie, de lumina. 
Fetitele deja dorm. Seara asta a fost putin mai usoara ca cele trecute. Somn usor si lin, pui mici, si sa speram ca-l visam pe Maci nostru drag !

Pe-o roata

...ziua 28...A mai trecut o zi fara rasete. Zilele se scurg incet precum mersul unui melc. Incerc sa incarc zilele cu tot felul de lucruri  marunte pentru ca fetitelor sa le fie mai usor. Degeaba, nimic nu mai e ca inainte, soarele nostru nu mai rasare la fel...Seara ne intoarcem cat mai tarziu acasa pentru ca ne e greu sa adormim fara sa fim imbratisate si fara sa radem inainte de culcare.
Azi cand veneam spre casa soarele apunea imens, portocaliu si lenes in spatele masinii noastre. Il priveam in oglinda si-mi parea ca nici nu mai apune la fel ca inainte...Poate mi s-a parut doar...Soseaua era pustie pana in secunda cand in spatele nostru au aparut ca din senin doua motociclete. Nu stiti cum mi-a tresarit inima de emotie, imi parea ca pe motocicleta din spatele meu era Andrei. Dulce iluzie dar prea scurata. Am asteptat zadarnic ca motociclistul sa se ridice pe-o roata asa cum facea Andrei ca sa ma necajeasca:) Grea constientizarea ca nimeni nu va mai face giumbuslucuri pe langa noi ca sa ne inveseleasca...Nimeni nu se mai ridica aici pe-o roata, nimeni nu iese din normal...Dupa o bucata de drum moticiclistii au disparut pe autostrada. In piept inima  inca  flutura de emotia iluziei ca ar fi putut fi zeul meu sau de constientizarea golului. Nici eu nu mai stiu bine...
Mi-amintesc cum l-am privit vineri, in ziua accidentului, venind pe-o roata in lungul strazii noastre pana  in parcarea casei. Fetitele i-au fugit in intampinare. Era fericit si optimist ca de obicei iar Sara i se atarnase de gat precum un puiut de maimutica...Eu l-am privit lung si cu mandrie in suflet am gandit ca Maci asta al nostru e un tip grozav, cel mai iubit dintre pamanteni - ii spuneam adesea. Pe deasupra si frumos foc, asa il vedeam noi, fetele lui. Nici o secunda nu am intuit ca e pentru ultima data cand ma bucur de el in acest fel.
Azi, de cate ori auzim huruitul unui scuter sau o moticicleta tresarim.Cand se apropie ora  la care  ar trebui sa se intoarca acasa devenim agitate ca niste vrabiute... Ascultam orice pas, dar Maci nu mai vine...
Au ramas in urma emotii, obisnuinte care dor si muuulta dragoste. 
Maci meu, cat de mult te iubim...

Calatorie din dragoste

          Andrei...Maci meu, Dusa, sau cel mai iubit dintre pamanteni. Am stiut dintotdeauna ca dragostea nu moare, ca ea e singura care calatoreste in spatiu, in timp, in lumi. Cred cu tarie in ideea asta. 
Chiar inainte sa-l intalnesc pe Maci citisem Adam si Eva a lui Rebreanu... Fascinanta poveste de dragoste...Cand l-am vazut pentru prima data pe Andrei... Chiar in prima secunda am stiut, il cunosteam dintotdeauna, din toate timpurile de cand e lumea lume chiar daca era peste puterea mea de intelegere.Sufletul meu, intreaga mea  fiinta  il recunoscuse... doar creierul ramanea indaratnic si nu pricepea nimic. Era ceva tainic care imi tulbura constiinta si care imi demola logica. Pe el il asteptam...El era Adam al meu iar eu Eva lui, impreuna eram un intreg,  exact asa ca in fictiunea care imi imbatase mintile inainte sa il intalnesc.

Ce voi povesti mai departe nu este fictiune, este povestea noastra de dragoste vazuta prin ochii mei. Simt nevoia sa scriu din dragoste, despre dragoste, pentru dragoste. E o poveste pentru dragostea mea. Este o poveste pentru fetitele noastre care s-au nascut din dragoste si dorinta. E o poveste pentru cei care ne iubesc si ne-au cunoscut  zborul (Sara, Mara, Andrei si Daiana) ca un intreg. O poveste pentru toti cei care iubesc si care stiu deja  ca cea mai mare, mai buna si mai luminoasa energie din univers este dragostea- motorul vietii.
Azi se implineste o luna de cand Maci meu a ales un alt drum...Drum bun dragostea mea si sunt mereu langa tine...Maci, ma auzi? Te aud...Ma simti? Te simt...Maci ma iubesti? Te iubesc...

PS: Acesta este un blog deschis tururor celor care doriti sa ne fiti alaturi  in aceasta noua calatorie. Astept cu mult drag orice gand si  orice poveste care poate intregi imaginea Andreiului nostru minunat in ochii fetitelor mele.Va imbratisez si va multumesc ca ne sunteti alaturi.