Daca citesti acesta postare a mea atunci sa stii ca e scrisa special pentru tine:)
M-am trezit devreme, cu mult inainte de rasaritul soarelui. Intr-un apartament vecin se aude apa curgand. Zgomotul mi-e atat de familiar. Nu suntem acasa dar confortul asternutului, caldura de a dormi intre doi pui mici care zambesc visului, sunete cunoscute ma fac sa ma simt acasa. Acasa e de fapt o stare de spirit, acasa e acolo unde e dragostea. Acasa e oriunde iubesti si te simti iubit, acasa e acolo unde e sufletul tau. Simt nevoia sa scriu, sa multumesc...Imi sarut puii mici pe pleoapele incarcate de multe vise si ma apuc sa scriu. Vreau sa invat sa stapanesc calculatorul, sa-l imblanzesc incat sa nu ma mai necajeasca. Nu stiu unde am gresit si "mi-am pierdut blogul" Nu stiu ce setari am facut dar nu mai reusesc sa intru in pagina mea. Normal ca imi vine sa plang dar ma incurajez mereu ca am prieteni care ma vor ajuta. Pana atunci imi adun lacrimile intr-un nod care mi s-a asezat obraznic in gat. Nu am sa-l las sa ma necajeasca, mai bine am sa scriu direct aici.
Azi m-am trezit cu dorinta de a multumi pentru ca in viata mea sunt oameni care imi tin sufletul in palma. Sunt oameni care fac impreuna cu sufletul meu parckour. Recunosc, nu-i usor, adesea doare dar ne ridicam si alergam impreuna mai departe.Mereu impreuna. E grozav cand reusim sa sarim impreuna obstacole. Sunt oameni care ma alina cu caldura lor, oameni care imi panseaza zborul frant si ma invata sa rad din nou. Oameni cunoscuti si necunoscuti care au ales pentru o vreme sau pentru totdeauna sa-mi fie alaturi. Oameni care imi asculta deopotriva tristetile si bucuriile, care ma accepta si care ma imbratiseaza exact asa cum sunt. Oameni care au puterea sa-mi stearga lacrimile si sa ma faca sa zambesc chiar si cand sufletul meu uita sa cante. Sunt unii oameni navalnici care "ma sperie" cu dragostea lor si care, indiferent cat sunt de retrasa isi revarsa asupra mea neconditionat iubirea. Sunt oameni in viata carora navalesc eu insami ca o avalansa, oameni pe care poate ii coplesesc si care totusi ma rabda buni si intelegatori. Sunt oameni care doar tac impreuna cu mine.Tacerea imi vorbeste adesea mai mult decat cuvintele.Ii simt acolo discreti si ma bucur ca ma insotesc chiar si in tacere. Sunt oameni cheie care ma urmeaza pe perioade mai scurte sau mai lungi in calatoria mea, esentiali pentru zbor.
Intre speranta si disperare, intre cantec si liniste, intre adevar si minciuna, intre viata si moarte, intre lumina si intuneric nu-i decat un pas mic. Atat de mic, mai mic chiar decat un pas de furnica. Sunt oameni in viata mea care imi poarta sufletul in palme, oameni care ma ajuta mereu sa fac acest pas mic mereu catre lumina. Omeni care imi daruiesc ajutor printr-un gest, un rand sau un cuvant, un zambet, o vorba, farame de speranta. Pasi mici care ma juta sa ma descopar, sa invat din nou sa fiu. Pasii astia micuti, care acum ma ajuta doar sa supravietuiesc vor fi intr-o zi zborul insasi.
Va multumesc oameni dragi, simt dragsotea cu care ma inconjurati, sunteti minunati si cuvintele sunt putine sa va spun cat de importanti sunteti pentru mine.In dimineata asta m-am trezit devreme sa va scriu. Am scris in timp ce rasarea soarele si v-am trimis o raza calda. Cand va veti trezi si veti simti cum va mangaie soarele, sa stiti atunci ca eu sunt impreuna cu dimineata, ca va imbratisez cu toata dragostea.Va multumesc cu toata fiinta mea pentru ca imi purtati sufletul in palma.
Pe curand, cu drag, Daiana
http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=NX7QNWEGcNI
M-am trezit devreme, cu mult inainte de rasaritul soarelui. Intr-un apartament vecin se aude apa curgand. Zgomotul mi-e atat de familiar. Nu suntem acasa dar confortul asternutului, caldura de a dormi intre doi pui mici care zambesc visului, sunete cunoscute ma fac sa ma simt acasa. Acasa e de fapt o stare de spirit, acasa e acolo unde e dragostea. Acasa e oriunde iubesti si te simti iubit, acasa e acolo unde e sufletul tau. Simt nevoia sa scriu, sa multumesc...Imi sarut puii mici pe pleoapele incarcate de multe vise si ma apuc sa scriu. Vreau sa invat sa stapanesc calculatorul, sa-l imblanzesc incat sa nu ma mai necajeasca. Nu stiu unde am gresit si "mi-am pierdut blogul" Nu stiu ce setari am facut dar nu mai reusesc sa intru in pagina mea. Normal ca imi vine sa plang dar ma incurajez mereu ca am prieteni care ma vor ajuta. Pana atunci imi adun lacrimile intr-un nod care mi s-a asezat obraznic in gat. Nu am sa-l las sa ma necajeasca, mai bine am sa scriu direct aici.
Azi m-am trezit cu dorinta de a multumi pentru ca in viata mea sunt oameni care imi tin sufletul in palma. Sunt oameni care fac impreuna cu sufletul meu parckour. Recunosc, nu-i usor, adesea doare dar ne ridicam si alergam impreuna mai departe.Mereu impreuna. E grozav cand reusim sa sarim impreuna obstacole. Sunt oameni care ma alina cu caldura lor, oameni care imi panseaza zborul frant si ma invata sa rad din nou. Oameni cunoscuti si necunoscuti care au ales pentru o vreme sau pentru totdeauna sa-mi fie alaturi. Oameni care imi asculta deopotriva tristetile si bucuriile, care ma accepta si care ma imbratiseaza exact asa cum sunt. Oameni care au puterea sa-mi stearga lacrimile si sa ma faca sa zambesc chiar si cand sufletul meu uita sa cante. Sunt unii oameni navalnici care "ma sperie" cu dragostea lor si care, indiferent cat sunt de retrasa isi revarsa asupra mea neconditionat iubirea. Sunt oameni in viata carora navalesc eu insami ca o avalansa, oameni pe care poate ii coplesesc si care totusi ma rabda buni si intelegatori. Sunt oameni care doar tac impreuna cu mine.Tacerea imi vorbeste adesea mai mult decat cuvintele.Ii simt acolo discreti si ma bucur ca ma insotesc chiar si in tacere. Sunt oameni cheie care ma urmeaza pe perioade mai scurte sau mai lungi in calatoria mea, esentiali pentru zbor.
Intre speranta si disperare, intre cantec si liniste, intre adevar si minciuna, intre viata si moarte, intre lumina si intuneric nu-i decat un pas mic. Atat de mic, mai mic chiar decat un pas de furnica. Sunt oameni in viata mea care imi poarta sufletul in palme, oameni care ma ajuta mereu sa fac acest pas mic mereu catre lumina. Omeni care imi daruiesc ajutor printr-un gest, un rand sau un cuvant, un zambet, o vorba, farame de speranta. Pasi mici care ma juta sa ma descopar, sa invat din nou sa fiu. Pasii astia micuti, care acum ma ajuta doar sa supravietuiesc vor fi intr-o zi zborul insasi.
Va multumesc oameni dragi, simt dragsotea cu care ma inconjurati, sunteti minunati si cuvintele sunt putine sa va spun cat de importanti sunteti pentru mine.In dimineata asta m-am trezit devreme sa va scriu. Am scris in timp ce rasarea soarele si v-am trimis o raza calda. Cand va veti trezi si veti simti cum va mangaie soarele, sa stiti atunci ca eu sunt impreuna cu dimineata, ca va imbratisez cu toata dragostea.Va multumesc cu toata fiinta mea pentru ca imi purtati sufletul in palma.
Pe curand, cu drag, Daiana
http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=NX7QNWEGcNI
No comments:
Post a Comment