Iti promit...

Sunt obosita dar nu mai pot adormi la loc, m-am trezit putin dupa ora 6. Ar fi trebuit ca azi sa fie pentru mine o zi ca toate celelalte dar nu a fost sa fie asa. Sunt plina de dor. "Culoarea" cea mai iubita a sufetului meu ai fost in ultimii 19 ani tu Andriusa, zeul meu, Maci meu - cel mai iubit dintre pamanteni. Sunt flacara care arde astazi doar pentru ca asa am crescut si m-am format langa tine, omul meu iubit. In anul care a trecut chinuitor si lent ca un melc am fost obligata sa invat sa supravietuiesc. Am invatat sa plang razand, am invatat ca pot iubi in continuare cu aceeasi intensitate chiar si in lipsa ta, am invatat ca pot zbura chiar si cu aripa franta. Am invatat ca in noi avem o inteligenta fantastica, o forta ascunsa care ne face inima sa bata si parul sa creasca chiar si atunci cand nu ne mai dorim viata...suntem cu totii scantei de Dumnezeire. Am invatat ca nimeni, absolut nimeni in sufletul meu nu poate fi inlocuit. Fiecare om drag are locul lui cald si luminos in imima mea. De fiecare data cand cineva iubit pleaca eu mor cate putin insa locul  ramane "ocupat" acolo in mine. Nu e un spatiu gol, ci "un plin" ce nu poate fi vreodata inlocuit. Chiar daca ma doare, ma bucur ca sunt plamadita in felul acesta. E normal, nu-i asa...? "E dor si doare " exact cum spune cantecul...
Am vrut sa mor de zeci, de sute de ori in anul acesta si culmea ca excat senzatia asta m-a facut sa ma simt mai vie ca niciodata. Sunt o rana deschisa dar stii ce? Stii unde e minunea cea mai mare? Privesc in urma si descopar ca nu sunt deloc mutilata cum am crezut ca am sa fiu. Pot sa iubesc si o fac in continuare cu o sete si o dorinta mai mare decat mi-as fi imaginat. Viata imi pare un miracol fragil de care ma bucur cu bucuria copiilor...

A trecut deja un an si Andriusa  e prezent si viu in mine asa cum a fost intotdeauna. E ca si cum ar fi intr-o calatorie departe si gandul ca intr-o zi candva, undeva, cumva ne vom revedea imi alina durerea. 
Te iubesc, prieten drag. Mi-e dor de tine si stiu ca ne veghezi si ne iubesti din lumina. Candva iti spuneam "ramas bun" dar astazi iti spun "pe curand" pentru ca acum stiu, simt, am inteles cu adevarat ca viata trece repede ca un vis si ca vom fi  din nou impreuna. Acum imi pare abstract si nu pot explica certitudinea asta in cuvinte dar stiu sigur ca asa va fi. Iti multumesc pentru toti anii astia superbi, plini de fericire  si  aventura petrecuti impreuna, au fost ani teribil de frumosi. Pentru timpul pe care il mai am de petrecut aici, iti promit, asa cum ma puneai sa iti promit intotdeauna razand, ca am sa ma bucur din plin. Am sa traiesc intens, fara limite sau infranari si fara a-i deranja pe cei din jur. O sa rad si o sa iubesc, o sa incerc sa fiu cat mai libera si dezlantuita asa incat atunci cand ne vom intalni candva sa iti povestesc entuziasmata ce aventura grozava a fost viata. 
Pe curand iubitul meu. Sunt foarte  fericita sa iti confirm pentru a mia oara ca dragostea nu moare.
PS: ...si te rog  nu uita: Te iubesc!  Maci meu...Pe curand, frunzulita ta.


https://www.youtube.com/watch?v=AJYhtafTd1Y

Cea mai buna zi

Fetitele au avut azi spectacol cu trupa de teatru a scolii. A fost teribil de dragut. Micutele au ras si au fost fericite, s-au simtit apreciate si aplaudate, sigure pe ele :) Si ca seara sa se incheie frumos, Mara mi-a spus in drum spre casa: 
- Mami, nu stiu cum dar azi parca e cea mai buna zi.
- Cea mai buna zi de cand? am intrebat.  
- Cum mami, tu nu stii, e cea mai buna zi de cand a murit tati.
Am condus din nou masina prin noapte fara sa realizez pe unde merg. Doar eu si gandurile mele.Piesa asta era una din melodiile favorite ale lui tati...
Asa ca am ajuns acasa si am pus melodia sa  "strige-n" gura mare. Fetitele au cantat iar eu le-am privit si le-am ascultat in tacere...

Am ales o poza cu una din cele mai bune zile... 

Fugi si prinde clipa asta,

Striga tare-n gura mare...

E cea mai buna zi!

Stai si-asculta piesa asta

Si-o sa vezi ca totu-i bine,

E cea mai buna zi...

Concert

Ieri au avut puiutele mele concertul de Craciun. Sara la flaut, Mara la chitara o acompania. Atmosfera de Craciun cu copii, parinti si bunici fericiti. Noi...singure... 
O fetita de aproximativ 7 ani imbracata in rochita alba si parul de culoarea ciocolatei tinea flautul in mana dreapta ridicat deasupra capului si astepta sa ii vina randul sa cante. Asculta melodiile cu multa bucurie incat nu putea sa stea locului. Dansa si se misca cu atata spontaneitate si prospetime ca nu imi puteam lua ochii de la ea. Stateam pe covor, sprijinita de perete si imi tineam genunchii stransi la piept, coplesita de tristete. De ce oare, inconjurata fiind de atatia prieteni ma simt atat de singura? Candva am fost si eu asa ca fetita asta...o explozie de bucurie si de viata... Ce se intampla cu noi de trecerea timpului ne rapeste ca un hot marsav dezinvoltura si inocenta? Si oare... o putem recapata candva inapoi?

178 sau cea mai lunga calatorie

- Daiana, mergi spre casa?
Ma topeam de emotie cand auzem claritatea cu care baiatul asta superb imi pronunta numele...
- Merg, in ce parte o iei? Am raspuns privind trotuarul.
Speram sa avem drum comun dar as fi fost prea norocoasa, gandeam eu. Eram atat de timida incat nici nu aveam curajul sa il privesc. Eram atat de fericita sa stau langa el si desi nu ne vazusem decat de vreo trei ori pana atunci simteam ca o sa fie bine, nu imi era deloc teama desi eram putin bulversata. Intr-un timp atat de scurt auzisem numai ciudatenii despre el.
-Daiana, nu cred ca e ok pentru tine sa iesi cu Prundurel asta, lumea barfeste ca e cam golan, a facut niste tampenii cam mari prin liceu, ar fi pacat sa o patesti si sa suferi. -Asa imi spunea Alex Radvan, prieten de suflet si fost coleg de scoala.
-Am vazut ca umbli cu Andrei, nu ma cunosti dar stii, iti spun pentru binele tau, vezi ca asta e cam curvar, nu-i bine sa iesi cu asta, asculta ce-ti zic io!- Asa imi spusese o frumoasa necunoscuta pe care aveam sa aflu ulterior ca o chema Luminita.
-Daiana, ai innebunit, cred ca-ti cam place de Prundurel. Bai, ala nu-i de tine, e dubios rau, stiu multe tampenii despre el.- Doru imi facea curte si incerca sa ma protejeze cum stia el mai bine insa eu refuzam incapatanata sa ascult orice poveste. 
Imi placea baiatul si cu asta, basta! Parca nu auzeam nimic, nu ma interesau barfele ieftine, simteam ca el e omul meu si  vroiam sa ma conving singura.

Andrei  a gasit imediat un traseu  comun asa ca ne-am pomenit plecand impreuna de la facultate cu autobuzul 178. Stateam pe scaune unul langa altul. Nu indrazneam sa scot nici un cuvant de emotie, imi tineam mainile incrucisate in poala si imi framantam degetele.Asteptam un cuvant, ceva care sa imi dea curaj sa pot vorbi... Cu mana dreapta Andrei si-a tras maneca stanga a tricoului alb cu atata putere incat  si-a dezvelit pieptul, sfarcul stang. Am impietrit. Nu mai vazusem in viata mea un piercing in sfarc si nici nu auzisem ca ar exista asa ceva cu toate ca si eu aveam 5 gauri intr-o ureche. Era prin '95 daca imi amintesc bine.
-Iti place ? M-a intrebat razand de uimirea mea si scuturandu-si buclele.
-Mi l-am pus singur zilele trecute cu un ac gros.
Nici nu am putut sa raspund, clipeam doar foarte des, cuvintele mi se intepenisera in gat si in mintea mea nu gandeam decat: "Bai, asta e nebun, ce caut eu langa dementul asta? Ce caut eu aici?"  Am tacut si imi faceam planul cum sa sar din autobuz la prima statie si sa o iau la fuga, dar statia nu mai venea si tacerea s-a asezat intre noi apasatoare. Autobuzul a oprit in sfarsit dar nu am avut curajul sa trec pe langa Andrei si sa scap. Statia urmatoare, imi spuneam in gand...Cand eram mai adancita in planul meu de evadare Andrei a intrerupt iar tacerea:
- Auzi Daiana, tu  te-ai drogat vreodata?
Am raspuns rapid si contrariata de parca  ar fi trebuit sa se vada pe chipul meu ca sunt cumintenia pamantului, ca nu fumez, nu beau , nu ma droghez, nu...
-Auzi, da sange ai baut?
-Pooftim? Am intrebat uluita, crezand ca nu aud bine. Doamne, frumosul asta ma duce pe undeva si ma transeaza, trebuie sa scap repede de el, se vede ca oamenii astia nu m-au avertizat degeaba sa ma feresc.
Timpul parca se dilatase iar Andrei radea amuzat de panica mea. Nici nu mai stiu cum am ajuns acasa dar eram vie, nevatamata si groaznic de tulburata de ciudatul asta de care ma simteam irezistibil atrasa.
Ulterior, avea sa-mi spuna ca trecusem destul de bine testul de anduranta  si ca fusese foarte bucuros sa realizeze ca eram o fetita cuminte si linistita :) Nu stiu cum a perceput el calatoria cu autobuzul dar pentru mine a fost cel mai straniu si cel mai lung drum din viata mea. Eram atat de contrariata  si speriata...Mi-a trebuit ceva vreme sa inteleg ca asta si urmarise: sa ma socheze si sa imi atraga atentia cu orice pret :) 

Copii nebuni si frumosi...aveam 20 de ani...

Ramai

Au trecut deja 6 luni si lacrimile mele s-au transformat in fulgi mari si albi care imbratiseaza pufos si delicat pamantul. Primul fulg m-a facut sa ma simt atat de singura si de uitata de lume... Atat de fragila si de mica in fata unei lumi atat de mari si reci... Am vrut de multe ori sa mor in aceste luni dar se pare ca pana la urma mi-am dorit mai mult sa traiesc. Dorinta de a  trai o datorez unor oameni frumosi din viata mea. Unor oameni care au stiut sa-mi spuna exact ce aveam nevoie, cand aveam nevoie, nu neaparat prin cuvinte. In mine e inca iarna si gol si frig si e teama. Uneori intuiesc parca mugurii primaverii, ii astept sa-mi rasara gadilatori de sub piele, sa ma faca sa simt din nou cum creste viata. Pana va inverzi din nou in mine traiesc din vise care ma fac sa ma agat de viitor si din amintiri care dor si ma tin legata de trecut. Uneori ma intreb daca nu cumva astept zadarnic primavara. Si totusi...am sa lupt pentru viata. Sunt prea curioasa sa aflu ce mi-a mai pus la cale destinul. 

Candva credeam ca dor doar lucrurile triste si urate dar nu demult am aflat ca si tot ce-i bun poate sa doara. Ma doare frumosul, ma dor amintirile minunate, ma doare, ma doare cand nu am cu cine sa impart emotia...

Mi-am dorit intotdeauna sa calatoresc. Niciodata nu am avut atatea posibilitati sa vad lumea. Sunt invitata in locuri unde nici nu am indraznit sa visez ca as putea ajunge. E paradoxal, e prima data cand simt ca lumea mi se asterne la picioare si totusi...totusi nu am puterea si dorinta sa mai calatoresc nicaieri...nu singura. Nici sa visez nu mai pot singura, desi ma straduiesc. Singuratatea mi-a dezvaluit un fel de voluptate stranie si cu toate astea nu reusesc deloc sa ma imprietenesc cu ea...Am nevoie de oameni care sa se lase iubiti si care sa ma iubeasca. Ce-i de facut? Cumva trebuie sa ajung intai la un echilibru cu mine...Singura...Cred ca asta va fi cea mai lunga calatorie  a mea. Drumul spre mine prin singuratate...

Desi scrisul e intr-un fel plansul meu nu mai am puterea sa scriu... Imi vine sa plang dar nu resusesc, ma paralizeaza prea multa durere. In loc sa ma usurez mi se aduna din ce in ce mai multe intamplari care dor. Intamplari care ma fac sa simt ca sunt  o biata paiata insufletita doar de vointa destinului. Cu cat ma zbat mai mult sa ne fie bine, cu atat viata imi incurca mai mult sforile, ma ingenuncheaza mai tare si imi demonstreaza ca ma confrunt cu ceva cu mult mai puternic decat vointa mea. Poate ca trebuie sa ma opresc si sa trag aer in piept. Poate ca a venit momentul sa ma odihnesc o vreme si ca nu mai infrunt nimic,  sa ma abandonez si sa las totul sa curga prin mine...Sa vad unde anume ma duce curentul. Poate...sa ma opresc din fuga o vreme... Sa invat cumva linistea si tacerea...

Am avut zile tare grele iar despre ziua de maine nici nu vreau sa vorbesc. Ma intreba cineva daca am inceput sa pregatesc cozonacii. Nu dragii mei, din pacate am pregatit doar coliva, nu mai am putere si de cozonaci...Fetitele au gustat si mi-au spus ca e buna ca o prajiturica si ca o sa-i placa mult lui tati...Am tacut. Stiti voi ce-i durerea? Nu vreau sa  stiti, nu vreau sa o simtiti  sau sa o intelegeti nici unii dintre voi. Iar pentru cei care o cunoasteti...mi-e greu pentru voi si v-as strange in brate tara, tare ca sa uitati de ea... 

Acum nu am incotro, am sa ma prefac ca sunt si pentru noi sarbatori de iarna insa nu prea ma pricep sa mint... Pentru  voi, voi cei care va aveti unii pe altii, voi cei care va iubiti, care ati avut ghetutele incarcate cu bucurii si sanatate si dragoste, fiti constienti cat sunteti de norocosi. Uitati orgoliile si bucurati-va unii de altii, strangeti-va in brate si marturisiti-va dragostea. Haideti, amintiti-va sa traiti cu sinceritate si bucurie...exact ca atunci cand erati copii :)

Va imbratisez cu drag si va multumesc ca imi sunteti alaturi. Ghetutele noastre au fost pline cu dragoste :)

Soarele meu, nici nu stii tu, cat de mult imi lipsesti... Ramai...

http://www.youtube.com/watch?v=79i65Y8uOEA

Armata secreta sau ganduri fara sens

Azi noapte am avut un vis ciudat...Andrei nu mai era  cu noi , exact ca in realitate.Aveam o casa cu multe, multe dulapioare de lemn. Am deschis o usa, nu stiam ce anume caut dar ma asteptam sa fie haine acolo. In realitate, am descoperit surprinsa ca dulapiorul era luminat  in interior cu o lumina calda si nici urma de haine. Era o lume noua, erau o multime de lucrari de lut , personaje uimitoare. Erau putin inghesuite dar in acelasi timp ordonate si mi-au amintit cumva de armata secreta de teracota.Era o imagine impresionanta. Cu scartait de usi am deschis grabita si celelalte dulapuri cautand febrila "ceva". Din toate dulapurile se revarsa aceeasi lumina solara si peste tot erau zeci de personaje de lut impietrite. Ma gandeam ca le-a facut Andriusa dar nu reuseam sa-mi amintesc cand anume le-a adus acasa.Eram uimita si dintr-o data peretii camerei si ai dulapurilor au disparul iar in  jurul meu si al personajelor de lut rasarea lenes, extrem de lent, soarele pe malul marii. Mirosea a alge si se auzeau valurile iar eu eram atat de singura...parca toata lumea impietrise si nu mai existam  decat eu, soarele si valurile pe lume. Apoi nu mai stiu nimic.
Imi dau seama ca noaptea il visez adesea pe Andrei insa creierul meu e destul de inteligent incat sa "uite" pana dimineata ca am fost iar in punctul de durere de care incerc sa ma indepartez. Dimineata stiu ca l-am visat  insa nu imi mai amintesc nimic decat singuratatea si tristetea.
Alaltaieri  noapte fetitele m-au trezit din somn pentru ca tipam.Am avut un cosmar, nu imi mai amintesc nimic decat starea de durere si gol fizic.Mara ma mangaia si ma intreba speriata "Ce-i  mami, de ce tipi?Nu-i nimic,  mai, e doar un vis..." m-am trezit cu pulsul atat de mare incat credeam ca inima ar putea intr-o secunda sa-mi paraseasca pieptul. Am fost fericita ca Maruca ma mangaia. In cate sute de nopti nu le-am ocrotit si le-am mangaiat si eu visele...Acum fetitele sunt deja mari, acum ma linistesc ele pe mine...
Din ultimul cosmar, cel de dinaintea acestuia, m-a trezit  Maci  meu cu imbratisri si mangaieri "Gata frunzulita mea, nu mai plange, a fost doar un vis"
Astept...astept o dimineata  in care sa ma trezesc din durere, sa fiu stransa in brate si sa aud "Gata, s-a terminat, a fost doar un vis urat..." si asa sa imi para...Sa pot sa rad din nou in fiecare zi, speranta si optimismul sa redevina starea mea naturala. Sa ma trezesc intr-o dimineata si sa nu ma mai simt "femeia rusa" care cara singura dulapuri, care face mici reparatii, care isi simte palmele dureroase de atata munca si ochii fierbinti de lacrimi.Vreau sa fiu din nou fetita delicata si alintata, vreau sa fiu mangaiata si iubita, sa rad din nou cu tot sufletul... In ultimele zile mi-a fost foarte greu nu am mai  reusit sa tin in frau lacrimile care alearga ca nebunele.
Cu toate astea nu stiu de unde gasesc atatea resurse sa imi pese de altii.Pe langa durerea mea ma mai doare si tristetea altora...Simt nevoia sa ii incurajez si sa le spun cat de minunati sunt, cum ii iubesc, cum am nevoie de ei in viata mea, cum as inventa niste magii care sa le aline tristetile.
Dimineta, cand merg la atelier, am un sentiment teribil cand sunt in furnicarul de oameni de la metrou. Urc scara rulanta si  ma indepartez dar ma bucur  sa-i observ in drumul meu cati sunt indragostiti, cati sunt abatuti. Imi place  grozav sa intuiesc daca au facut sau nu dragoste, daca au ras sau au plans , daca au dormit sau au avut noaptea  plina de ganduri...Ador  indragostitii  si ii depistez de la o posta. Stau in prejma lor si totul imi pare mai bun si mai frumos. Sunt atatea povesti de viata in miscare. Privesc oamenii si Doamne, cum i-as mai imbratisa pe cate unii. Stiti, aici, departe de casa, oamenii au  (majoritatea) ochii deschisi la culoare. Cand ii privesc e ca si cum m-as oglindi intr-un petic de cer.
Acum o spatamana am avut la teatru o mica "sedinta".Din unsprezece cati eram prezenti doar doi aveam ochii caprui. (doar noi, romanii-eu si Cata, prietenul lui Andriusa) In rest noua perechi de ochi albastri si verzi pareau interesati de discutia serioasa. (Andreiul meu se integra perfect intre ei, blond-nisipiu, cu ochii verzi...Frumosul meu drag.) Ma intrebam in gand cati dintre colegi stiu ce culoare au ochii mei, pentru ca eu ii cunosc deja aproape pe ai tuturor de acolo. In alta zi erau cincisprezece oameni in vagonul metroului...din nou scor impresionant.Doar trei perechi de ochi caprui (ai mei si a unor turcoaice frumoase) restul...Ochi asemeni cerului si ierbii, dar  totusi majoriatatea ii au ca cerul de vara. Voi cunoasteti culorile ochilor celor de care va pasa? Ce minunatie sunt ochii astia ai nostri cu care vedem frumusetile lumii...
Cu toate astea sa stiti ca simt o mare navoie sa am o armata secreta care sa ma apere acum de toate durerile lumii, de toti ochii sau povestile care ma fac sa plang. Macar un timp...Simt ca nu mai vreau sa simt tristete sau durere...Si nici frumusetea lumii nu mai suport sa ma doara, pentru ca ma doare cumplit sa nu am cu cine sa o impart...Uneori puiutele mele sunt micute ca sa inteleaga...Pentru voi ce culoare au astazi ochii care va duc bucuria sau linistea?

Antrenament pentru speranta

Doamne, cata nevoie am sa scriu...mi-ar pacea sa nu am nimic de facut cateva zile, sa scriu fara sa ma uit la ceas, sa uit de mine scriind. Uneori ma gandesc ce minunat ar fi sa imi castig existenta doar scriind si pictand, sa ma pot inconjura doar de frumos, de muzica, de sunet, culoare, senzatie... Nu stiu care e rostul meu pe lume dar  e clar ca simt nevoia sa impartasesc oamenilor emotii pozitive, dragoste, speranta...Vreau sa pot sa sterg lacrimi, vreau sa pot sa alin, sa dau aripi, vreau...asa cum vrea un copil :)
De cand l-am pierdut pe Maci m-am inconjurat mult de oameni. Am nevoie de voi, am nevoie sa primesc si sa daruiesc dragoste. Ascult zi de zi confesiuni, oameni cunoscuti sau necunoscuti imi impartasiti povesti de viata, veniti catre mine cu curaj si speranta. Va imbratisez si ard alaturi de fiecare din voi. Incerc sa va ajut sa visati din nou si asta ma face sa simt ca am un  rost pe lume... Sunt fericita pentru darul asta nou pe care l-am primit de curand si va multumesc ca sunteti langa mine.
In viata mea exista oameni pe care ii doresc aproape dar care ma tin la distanta indiferent ce as face. Stiu ca trebuie sa invat sa-i las sa plece, sa-si urmeze povestile lor, dar inca mi-e tare greu sa ma desprind. Am sa o fac curand, o fac zilnic putin cate putin. Sunt alti oameni pe care nu ii caut in mod special dar care se cuibaresc in sufletul meu fara sa imi dau seama, pe care nu tin in mod deosebit sa ii am alaturi dar pe care ii primesc. Adevarul e ca mi-e bine sa ii stiu acolo, langa mine, si imi pare rau uneori ca nu le pot darui mai mult. E greu sa acceptam ca nu toti ne plac asa cum nici noi nu ii putem accepta pe toti...Sunt oameni, cu care invat sa simt si sa traiesc, carora le multumesc ca fac parte din povestea mea despre speranta.
Uneori  ma intreb daca destinele noastre sunt "scrise" undeva? Mi-amintesc clar despre o zi de vara, cand abia ma indragostisem de Andrei. Il vedeam de departe si ii alergam in intampinare, ii saream in brate si eram atat de fericita. Fiinta mea canta si dansa cel mai armonios din univers. De cand sunt fetita am alergat catre oamenii dragi sa-i imbratisez. Ca adult, am invatat sa fiu putin mai retinuta...Maturizarea ne tampeste, ne atrofiaza toata deschiderea catre exteriorizarea trairilor. Ne paralizeaza adesea manifestarea emotiilor sub pretextul ca "ne protejam".  Ce tampenie!!! Invatam sa ne ascultam mai mult creierul decat sufletul, suntem condusi de niste rationamente logice in loc sa ne lasam condusi de cel mai inteligent vizitiu, sufletul. De aici apar povesti de viata triste ca cele pe care mi le impartasiti zi de zi cei care imi sunteti alaturi...Hei, voi suflete ravasite care ma cautati sperand sa gasiti in  mine incurajarea si speranta, ce ati facut azi pentru visul vostru? Va sunt mereu alaturi dar e nevoie sa aveti si voi putin curaj, sa schimbati ceva! Nu am cum sa lupt in locul vostru chiar daca as vrea. Eu va pot doar hrani visele si sperantele ...atat!Voi sunteti cei care trebuie sa faceti ceva! Eu, acum , pentru povestea mea trecuta nu mai am cum sa lupt. Dragul meu a murit fizic si nu mai am cum sa il intorc nicioadata inapoi.Eu lupt zi de zi sa ma reinventez...Incerc din rasputeri sa imi compun vise si sperante noi...Dar voi...voi ce motive absurde imi livrati?Cum lasati fericirea sa vi se scurga printre degete? Imi vine sa urlu cand va aud insirandu-mi diverse motive-tehnici de amanare, lipsuri materiale (care intr-adevar nu depind de voi). Totusi nu inteleg cum va otraviti singuri mintile si sufletele, cum nu aveti grija de inimile voastre, de necesitatile emotionale cand confortul sufletesc e singurul capitol care depinde si de voi? Nu stiti ca o cocioaba plina cu dragoste e mult mai valoroasa decat un castel aurit, fara dragoste? Voi, oameni dragi, care va dezbracati sufletul in fata mea, faceti ceva pentru visul si sufletul vostru! Nu maine, nu poimaine, nu cand veti avea bani, ci acum! Timpul nu sta in loc, alearga si adesea ne poate intrece. Luati-va de la viata ceea ce aveti nevoie, lasati deoparte temerile, spaimele, orgoliile, dati sufletului ceea ce are nevoie. Fiti adapabili ca apa. Nu spun ca nu veti cadea, nu spun ca nu va veti lovi sau ca nu va va durea crunt! E posibil sa fie rau, insa, daca va veti atinge visul, daca sufletul vostru va primi ceea ce  are nevoie, toata suferinta trecuta va face reusita mult mai valoroasa...
Era o veme in studentie cand aveam diverse cautari spirituale. Citeam tot ce imi pica in mana adesea nestiind sa discern ce e adevarat si ce nu, pur si simplu citeam si ma impregnam ca un burete cu informatie diversa.De fapt, cine imi poate spune ce e adevarat si ce nu? Adevarul e o notiune atat de relativa. 
In urma faptului ca o prietena mult mai mare decat mine m-a surprins spunandu-mi cateva lucruri pe care nu avea de unde sa le fi stiut despre viata mea doar citindu-mi palma,  m-a facut sa  cochetez discret cu chiromantia. Acum, prietena mea e demult plecata in alte sfere asa ca oricat imi doresc sa imi raspunda la niste intrebari, nu mai am de unde sa o iau :) Si uite-asa revin la ziua de vara in care il iubeam deja pe Andrei. Dragul meu cu parul de soare, statea impreuna cu un prieten, la acvariu,sub cerul cald si senin, pe terasa din fata Facultatii de Arte. Ma intorceam de la o repetitie cu trupa mea de teatru ambulant  si atunci cand i-am intalnit se pare ca nu reusisem sa ma desprind inca de rolul de vrajitoare pe care il repetasem cu ceva vreme inainte.M-am asezat zambitoare  alaturi de ei si i-am luat in joaca mana lui  Andrei, spunand in gand ca o profesionista. " Hai frumosule, sa-ti ghicesc" A fost prima linie a vietii scurta pe care am vazut-o in vreo palma.A fost  singura iubire unica pe care am ghicit-o cuiva :) Descifram semnele razand si imbracandu-le in cuvinte colorate cu accent tiganesc doar ca sa destind atmosfera :) Nu credeam o iota in ceea ce vedeam, studiasem din curiozitate, ca un joc, nicidecum din credinta ca destinul nostru se poate ascunde in liniile palmei. Mi-amintesc de momentul in care i-am spus ca va avea o iubire puternica, unica. Andrei si-a scuturat zambind buclele mari si m-a intrebat daca a intalnit-o deja sau o va intalni. Nu am avut indrazneala sa intru in joc si sa-i spun ce simteam.Mintea mea ii raspundea soptind revoltata, "Eu sunt, eu sunt, cum... nu ma recunosti!?" Doamne cat de mult l-am iubit si cat de mult soare a mai adus omul asta in viata mea... Imi pare rau si in ziua de azi ca nu am avut curajul sa-i spun atunci ce gandeam...
Aproape 18 ani mai tarziu, la spital , nu am putut sa adorm decat cu capul pe mana lui, cu fruntea in palma lui. Cat de tare m-a izbit cand am revazut linia vietii lui care cu greu puteai sa spui ca ajunge pana aproape de 40 de ani...
Nici acum nu stiu ce sa cred dar mi-am amintit cum prietena mea, care imi ghicise candva, mi-a prevestit ca o sa am nu una, ci doua iubiri mari. Mi-a spus ca o sa sufar teribil dupa prima, ca viata mea se va schimba complet in urma unui accident cu apa si ca am inclinatii spre arta. I-am spus, " normal, tu stii doar ca am facut Liceul de Arta, e simplu sa imi spui asta". "Asa-i, stiu", mi-a raspuns, "numai ca in palma ta vad  ca ai sa scrii!" "Sa scriu?" In afara de scenariile pentru facultate nu m-a bantuit preocuparea asta. Nu am crezut niciodata in taletul meu  literar chiar daca de cateva luni incoace imi spun o multime de oameni ca poate asta e vocatia mea...Habar nu am ce sa zic, nu cred ca e vocatia mea, dar  este cu certitudine necesitatea mea :)
Oare cu adevarat destinele noastre sunt scrise undeva? Oare...voi mai iubi candva...oare chiar sa mai pot spera?  Iubirea nu o gasesti la orice colt de strada...Am sa-mi gatesc sufletul cu flori de camp in aseptarea ei iar iubirea cu Maci meu drag am sa o imbrac in flori albastre de nu-ma-uita. Am sa o scriu si am s-o cant, am s-o pictez si am sa o povestesc, am sa o impart cu toti cei care au nevoie de povestea noastra, o poveste obisnuita de dragoste...

sursa: http://www.trilulilu.ro/imagini-personale/nu-ma-uita-37

Si iar imi vine in cap intrebarea "Tu ce ai facut astazi pentru visul tau?"  Eu??? Pai azi...cam nimic... Nu am inca putere sa zbor, astazi mi-am antrenat speranta. Astazi doar am scris :)

Astazi am scris ascultand muzica lui Yann Tiersen
http://www.youtube.com/watch?v=-ZJDNSp1QJA